Baciu Nadejda

Дата: 2020-09-30

Orice cetățean este în drept să dispună de patrimoniu atât timp cât se află în viață. Actul de dispoziție poate viza atât soarta juridică a bunurilor în perioada cât se află în viață (inter vivos), cât și pentru cauza de moarte (mortis causae). Legislația națională nu oferă cetățeanului mai multe opțiuni pentru a dispune de bunurile sale pentru cazul de moarte, decât testamentul. În țările străine există diferite instituții juridice, care oferă mai multe opțiuni și care nu au fost recepționate de Republica Moldova, spre exemplu contractele succesorale, contractele matrimoniale (care conțin dispoziția în privința regimului juridic/partajului între soți pentru cazul de moarte a unuia dintre soți), contractele de donație (în care donatorul poate dispune de transferul dreptului de proprietate după moartea sa), testamentele conjunctive (întocmite de mai multe persoane, de regulă, de către soți) etc. Nu este clar motivul pentru care legislația Republicii Moldova și după modernizare nu a optat pentru unele dintre aceste instituții, având în vedere că în ultima vreme apar astfel de cerințe și cadrul legal existent nu permite soluționarea acestora cu ajutorul instrumentelor juridice reglementate. Făcând o paralelă între prevederile cadrului legal pe marginea testamentului și moștenirii testamentare care a existat în Codul civil [1] până la 01.03.2019 și după modernizarea prin Legea nr. 133/2018 [2], putem observa că principiul de bază nu s-a schimbat: orice cetățean este liber în dreptul de a întocmi testament și a determina conținutul dispoziției sale testamentare. Însă, volumul enorm de norme contradictorii, care reglementează conținutul testamentului, introduse prin Legea nr. 133/2018, în comun cu regulile controversate de interpretare a testamentului, care au apărut concomitent, nu permit oferirea unei soluții clare testatorului. În aceste condiții, în calitatea mea de notar, autorul nu poate garanta modul de interpretare și aplicare finală a dispoziției testamentare, care poate fi introdusă în testament. Testatorul, chiar și întocmind anumite dispoziții testamentare clare pentru acesta, nu obține certitudinea în privința faptului cum va fi executată această prevedere testamentară. Tradiția dispozițiilor testamentare în Republica Moldova rezultă din acele acte (testamente), întocmite frecvent sau foarte des de către cetățenii autohtoni. Astfel, mai mult de 90 % din numărul de testamente întocmite conțin una dintre următoarele două dispoziții testamentare: ”Toată averea care în ziua decesului meu îmi va aparține, unde nu s-ar afla și din ce nu ar fi compusă, o testez ...” sau ”Din averea, care în ziua decesului meu îmi va aparține, (bunul anumit) îl testez ….”. În această parte trebuie de explicat că tradiția menţionată există deja de mai mulți ani, fiind păstrată încă din practica aplicării Codului civil din 1964 [3], respectiv are mai mult de 50 de ani. Dacă prima formulă nu trezește dubii nici după modernizarea Codului civil, atunci cea de-a doua formulă creează mai multe probleme în aplicare. Astfel, chiar dacă prevederile Codului civil până la modernizare nominalizau faptul că dispunerea de un bun pentru cauza de moarte reprezintă instituirea legatului și nu desemnarea moștenitorului, totuși practica notarială, fiind susținută de practica judiciară recunoșteau o astfel de dispoziție drept desemnarea moștenitorului la o cotă parte din patrimoniul succesoral, egală cu valoarea bunului testat față de valoarea masei succesorale. Anume cu această cotă parte moștenitorul a fost responsabil pentru pasivul succesoral, care a fost foarte rar întîlnit. Chiar și certificatele de moștenitor descriau bunul nemijlocit moștenit, fără ca notarul să se complice și să calculeze cota din patrimoniul succesoral al bunului testat. După modernizarea Codului civil situația s-a schimbat drastic. Astfel, potrivit art. 2240 alin. (2) din Codul civil [4], În cazul în care persoanei i-a fost lăsat un anumit bun, dacă există dubii, aceasta nu este desemnată moştenitor, chiar dacă a fost numită moştenitor. Din această prevedere legală rezultă că nici o interpretare a testamentului, care utilizează cea de-a doua formulă, nu poate avea drept rezultat concluzia că persoana este desemnată moștenitor la un anumit bun.